"Doar te vreau"

-Mă și văd acum plângând.
Duce mâna la ochi și imită smiocăiala unui dopil de doi ani. O priveam atentă, dar nu schițam nici cel mai mic zâmbet. Mă simțeam goală pe dinăuntru. Gata. Asta a fost. O văd pentru ultima dată. Nu o să mai putem fi prietene. Nu se merită să fim optimiste, distanța e prea mare. N-are sens! Nu o s-o mai văd! E ultima dată. Și mă trezesc că lăcrimez. Am strâns ochii atât de tare, încât durerea e parcă încă vie. I-am deschis și am privit-o mușcându-mi buza animalic pentru a mă abține din plâns.
-Trebuie să plec.
Nu spuneam nimic, eram blocată amuțită. Nu pleca! Nu vreau să-mi iau la revedere de la tine.
-Ce faci, mă?
Tac și-mi mijesc ochii la ea într-un zâmbet amar.
-Tu chiar plângi mă?
Am îmbrățișat-o rapid și strâns și m-am trezit tot eu încurajând-o.
-Lasă, o să fie mai bine acolo. O să-ți faci prieteni noi, nu o să mai contăm noi. Belgia nu se compară cu România. O să fie frumos la colegiu. Totul o să fie bine!
Dintr-o dată m-a stâns mai tare în brațe și înmuiată de vorbele mele a zis înecată în lacrimi:
-Dar nu vreau să plec! Nicăieri nu este ca acasă!