G: Of, doar nu plângi. Ba plângi...

M: Tu nu înțelegi, aveam o prietenie deosebită. Una este să vorbesc cu altă fată de părul și ochii unui băiat și una era să vorbesc cu ea de picioarele și fundul lui. Faptul că ne mai și pupam din când în când și ne mai pipăiam, schimba iarași multe. Dintr-o dată m-a bufnit râsul.

G: Înțeleg, chiar te înțeleg.

M: Ba nu înțelegi, simțeam genul de iubire absolută, chiar o simțeam ca fiind din familie, chiar o simțeam o parte din mine.

G: Au trecut două săptămâni?

M: Rahat!..E absurd.

G: Măcar nu mai plângi. Deși nu-l vedeam, îi citeam o urmă de compasiune pe chip.

M: La cât am plâns în unele nopți și la lipsa de vitamine cauzată, ar fi devastator. La propriu.

În loc de aceeași compasiune de cu câteva secunde înainte, am auzit pe glas tăios, care mai degrabă mă îndemna.

G: Te las să dormi? E târziu și ești obosită. Câtă dreptate putea avea.

M: Îhm. Noapte bună, te iubesc.

G: Și eu te iubesc, noapte bună, te pup.

Glasul lui protector m-a alinat iarăși, dar nu pentru mult timp.