poate atunci îmi va păsa.

Ce este mai insuportabil decât să te părăsească o persoană pentru care cândva însemnai totul? Să te părăsească o persoană care nu ar fi vrut să facă asta. Și te trezești după luni de zile că simți un parfum familial, al dracului de familial și te gândești instantaneu la amintirile pe care le aveai cu persoana care te-a părăsit fără să-ți ofere motive. Nu gândeam decât cât de groaznic e să simți parfumul cuiva care te-a lăsat în acel moment. Dar când nu-l simți? Când persoana ce te-a lăsat e nevinovată, a plecat și a luat totul după ea. Când știi că te usucă dorul, că ai face orice ca în acel moment să ai alături adevărații prieteni sau măcar o amintire încă vie, ceva de care să te poți lega. Dar nu ai nimic, nu ai nici măcar un afurisit de parfum, nu mai simți nimic din persoana ce odată te ținea aproape, te mângâia și te săruta iubitoare. Nu mai ai nimic, nici măcar mirosul nu il mai simti, te gândești la atingerile calde pe care ți le oferea, îți amintești cum te îmbrățișa cu foc înainte să plece; ea chiar nu voia să plece! Doar lacrimile au rămas aceleași. Lacrimile amare pe care le vărsam atunci, le mai vărs și acum. Nu am rămas decât cu numele tău purtat pe buze. Și ți-l spun mereu cu drag și dor și-i povestesc lumii de tine de parcă m-ar înțelege; evident că nu înțeleg. Nu simt ei prietenia pe care am avut-o noi, nici nu gândesc ei cât de bine s-a păstrat încă. Așa, mutește, o săptămână, două, tot cea mai importantă rămâi pentru mine. Habar nu are lumea, habar nu are cât de sensibil poți deveni din așa ceva. "Mda, azi mă văd cu cea mai bună prietenă, dorm la ea, mergem prin oraș, ieșim la un suc." Nici asta nu mai pot asculta. S-a smuls ceva din mine când m-ai lăsat, iar tot ce pot face este să plâng. Să încep să plâng pe stradă pentru un afurisit de miros, miros care nici măcar nu-ți aparține, dar care m-a făcut să mă gândesc la tine și la faptul că abia mai mi-amintesc cum te îmbrățișam și-mi lăsam nasul prin părul tău ce mirosea a mere și fum de țigară.